Quiel-Brown

You must look within for value, but must look beyond for perspective. (Denis Waitley)

Category: Ganduri si cuvinte

Metamorfoza

x354-q80

 

Uit…

Uit oameni, fețe, fapte, locuri…

Dar niciodată un suflet iubit…

 

Suntem o sumă. O sumă a celorlalți. Un sânge amestecat…

Orice iubire e o transformare. Orice trasformare e iubire. Dăruind cuiva și acceptând să primești e un proces ce  modifică inreversibil  structura identității tale.

Ești frânt, fărâmat, recreat.

 

După chipul altcuiva.

 

 

Numele tău

name

 

Numele e o parte esențială a identității noastre.  El nu definește atât corpul nostru cât personalitatea, sufletul.

Revelarea numelui e un gest intim. Aproape la fel de intim ca privitul în ochi.

Ți s-ar părea ciudat să fii oprit pe stradă de un străin și întrebat cum te cheamă, fără un motiv palpabil. Numele rostit poarta cu el vulnerabilitatea intimității.

A-ți dărui numele cuiva e un gest de încredere. Dacă nu e așa, nu știi cine ești.  Ești doar o carcasă… O identitate pierdută…sau vândută ieftin…

 

Îndrăgostiții rostesc numele într-o manieră aproape sacră.

 

 

Ancore

 

Fiecare fir de iarbă îmi trezește o amintire. Sau cel puțin o frântura din ea…

Mă plimb pe locurile începuturilor mele.

Desigur, sunt conștient că ce a fost nu este. E imposibil să refaci  obiectivitatea evenimentelor. Orice rememorare a trecutului o faci prin alți ochi decât cei de atunci.

Nu poți să ai încredere în nici o amintire în abordarea ei…epică.

 

ancora

Paradoxal, ceea ce pare a păstra obiectivitatea trăirii lor sunt emoțiile, sentimentele în forma lor brută. Ele reprezintă firul roșu în această călătorie în trecut. Ele au determinat acțiunile. Evoluția sau involuția ta. Deciziile care marchează traseul vieții tale.

Întâlnesc oameni pe care nu îi pot plasa într-o situație anume pentru că nu o mai regăsesc în nici un fel. E o memorie pierdută. Nu pot să le pun un nume, dar pot să le asociez un sentiment. Nu îi recunosc, dar îi știu. Îi simt.

E un matrix dincolo de realitatea palpabilă. Ancorele afective rescriu memoria. Povestea, în sine, e mai puțin importantă…

 

Pauză și ritm

 

Vreau să te ascult. Să te înțeleg.

Dar nu pot.

Nu găsesc nicăieri tacerea să mă lase  gândind.

 

Vreau să te aud. Să te cunosc.

Dar nu pot.

Nu găsesc nicăieri liniștea să mă lase simțind.

 

Tăcerea dă sens cuvintelor.

Liniștea dă sens bătăilor inimii.

 

Troc

 

Fiecare tangență umană e un troc al sufletului.

 

Sunt momente unice în acest periplu al devenirii când ești luat de mână și plimbat prin sufletul cuiva.

Momente în care stai uimit, în reverență și ți-e teamă să pășești altfel decât desculț.

Fiecare pas pe care îl vei face va fi în același timp și extaz și durere.  Orice trăire sufletească împărtășită este un act în oglindă.

Dupa un troc sufletesc nu poți face curat. Nu vei mai ști unde să începi.

 

Fiecare tangență umană e ireversibilă.

 

Eufemism

 

E destul de greu să intri în sufletului cuiva stând în afara zonei lui de confort.

 

Îmi place să străbat orașul cu metroul. Nu atât datorită condițiilor pe care le oferă, cât mai ales din cauza celor care nu le prezintă.

La orele de vârf tragedia e aproape palpabilă. Zeci de oameni în picioare, unul lângă altul încearcă într-un fel sau altul să se camufleze într-o zonă de confort înghesuită la propriu și la figurat de către cei din jur.

Privirile care se întâlnesc sunt speriate și alunecă repede mai departe căutând disperate un spațiu. Un spațiu gol, lipsit de ochi, de care să se agețe schizofrenic până la următoarea stație.

 

people

Ochii ridicați spre tavan și fixați acolo sunt în majoritatea cazurilor nu expresia unei meditații adânci și transcedentale, ci masca eufemistică a unuia care nu a mai găsit spațiul gol într-un unghi decent.

Desigur, exista și soluția ochelarilor de soare. Puțin ciudați în lumina orbitoare a soarelui în compartimente, dar preferată de unii pentru a-și menține postura demnă și sufletul…nealterat.

 

Culesul porumbului

 

Fiecare dintre noi poartă o doză de liric existențial nativ în el.

E un sâmbure de originalitate intrinsecă în fiecare formă de evidențiere a identității unui om. Fiecare dintre noi are ceva de oferit, ceva aparte, o frântură de experiență, trăire, cunoaștere pe care doar el o posedă.

Și acea frântură e strâns legată de a fi și nu de a avea. Nu e o consecință a IQ-ului pe care îl deții, sau a unui nivel intelectual atins prin formare. E consecința unicității sufletului.

Există ceva transcedental în fiecare manifestare autentică a  identității unui om.

E o adevărată plăcere să stai în prezența unor oameni lipsiți de orgoliu; poți sări peste procesul defolierii măștilor. Indiferent de cuvinte, de forma și consistența lor astfel de oameni mă transpun în reverii spirituale.

Chiar dacă îmi vorbesc de culesul porumbului…

 

 

Compromis

 

Cuvintele sunt un compromis.

Întotdeauna o parte din semnificație se va pierde pe drum. Gândim diferit, trăim diferit, simțim diferit, interpretăm diferit. Orice mesaj  va fi supus unei  metamorfoze iminente. Cuvântul mă transformă pe mine, în momentul în care îl rostesc și își găsește o semnificație – în parte independentă, specifica, proprie – în cel căruia îl transmit.

Cuvintele sunt un compromis.

De multe ori unul al oamenilor care nu reușesc să comunice.

 

Iubesc oamenii.

În special pe aceia care îmi vorbesc puțin și în prezența cărora cuvintele sunt o simplă completare.

 

Vorbește-mi. Fără cuvinte.

 

Prieteni

jungle-406788_960_720

Vor fi momente când te vei uita la mine și nu mă vei recunoaște. Când nu vei ști cine sunt și de ce.

Momente când voi părea din creștetul capului până în talpa piciorului un călcâi al lui Ahile. O rană deschisă și mirosind a îndoială.

 

Vrei?

 

Momente când îți voi părea logic și stabil și altele în care vei simți că te sufoci în mrejele unui suflet într-o căutare flămândă.

Când ma voi ridica să îți ies înainte cu brațele deschise larg doar ca să îți spun să pleci.

Când mă voi agăța de inima ta ca un clematis. Dureros. Rezistent.

 

Voi tăcea, voi vorbi.

Cateodată te va durea să tac. Altădată te va durea să vorbesc.

 

Dar te voi iubi. Întotdeauna. Te voi iubi oricând. Până la moarte. Și dincolo.

Pentru că prietenia e un liant al sufletelor. Și sufletele sunt veșnice.

 

Vrei?

Chiar vrei să fii prietenul meu?

 

Vorbește-mi în zori

 

Sunt foarte puține voci care tulbură liniștea în zori. Și o fac: o tubură. Le aud din  când în când.

Deranjant de obosite spunând și nespunând ceva. Oameni pe jumătate adormiți așteptând să tacă. Și totuși vorbind…

Sunt însă și mai puține cele care deși le auzi se integrează perfect în taina acestui moment  de virginitate al zilei.

 

Sunt vocile îndragostiților.

 

S-au așezat lângă mine parcă fără să ma remarce.

(Nu mă văd pentru că ochii mei sunt închiși?

Mă gândesc ca pe un anumit palier logica “capului în nisip” are un anumit sâmbure de adevăr: de îndată ce închizi ochii  ești integrat într-un decor oarecum amorf. Privesc, deci exist)

Vorbesc între ei și remarc pentru prima oară ca intonația unui îndrăgostit autentic are ceva aparte: e monotonă, fără elaborări retorice și lipsită de orice colțuri. Parcă vocea ar fi înnadins curățată de orice ar putea să înțepe, să rănească. Precum o mângăiere.

Ea vorbește rar și atent. Am senzația că fiecare cuvânt care îi iese de pe buze e chemat înapoi să fie liniștit. Și trimis iar, mai blând.

Monologul-conversația lor se desfășoară unidirecțional și până la capăt. Nu se întrerup. Nu pare așa de important mesajul în sine ci sinele.

Totul respiră vulnerabilitate; dacă ai atinge un îndrăgostit în timp ce vorbește l-ai răni direct în suflet.

Nu îmi pot reține zâmbetul. Se naște natural în mine.

 

Dumnezeu vorbea cu Adam în zori…

 

Quiel-Brown's blog © 2015 Frontier Theme